Mi-a fost foarte greu sa incep sa povestesc ceva despre o asemenea experienta. A fost foarte greu sa aleg cu ce sa incep. O saptamana petrecuta vizitand lumea cu viteza bicicletei ofera prea multa informatie ca sa pot cu usurinta sa pun o ordine in imaginile, trairile si sentimentele de care am avut parte de-a lungul traseului. Experienta la cald, e ca un vis. Acolo pe bicicleta, dupa ce imi intru in ritm, ma deconectez total de viata de zi cu zi. O data plecat la drum, incep sa ma simt parte din mediul prin care trec. Este uimitoare si unica senzatia pe care o ai atunci cand percepi direct fiecare detaliu al peisajului in care te afli. Punctul culminant al excursiei nu mai este destinatia, ci fiecare moment in parte.
Acum un an, cand mi-am ales ca tel pentru serviciu sa ajung la Viena pe bicicleta, urmarind cursul Dunarii, nu aveam nici cea mai mica idee ce va inseamna asta. Cea mai lunga excursie in care fusesem pana atunci a fost cea facuta in facultate cu Mircea si Cezar, in Parang. Acum insa a fost cu totul altfel. Una este sa stii ca trebuie sa pedalezi toata ziua si alta este sa stii ca trebuie sa pedalezi toata ziua si zilele urmatoare. Trebuie sa te educi putin, ca sa fi capabil sa intri intr-o zona in care creierul tau sa nu mai perceapa evetualele probleme legate de soarele arzator, de ploaia care cade peste tine sau de durerile pricinuite de sa. Daca ai nivelul de entuziasm pe care l-am avut eu la plecare, sa ajungi in acea zona de concentrare este floare la ureche.
Daca prima etapa a excursiei, de la izvoarele Dunarii la Regensburg am parcurs-o singur, pentru cea de-a a doua etapa, l-am avut ca partener de drum pe Catalin. Pe langa partile bune ale faptului in sine de a nu calatori singur, nefiind liber sa urmez ritmul si nivelul meu de concentrare pot spune ca mi-a afectat intr-o oarecare masura impresia generala asupra excursiei. Cu siguranta Catalin nu a impartasit acelasi entuziasm ca si mine.
Ziua 1
Dupa lungi discutii in ceea ce priveste perioada in care sa plecam, in mare parte datorate vremii, am ales ca zi de start duminica, 12 Iunie 2011. Simbolic, am ales ca locul de intalnire sa fie esplanada din fata Domului din Regensburg. Asa ca, dupa toate pragatirile necesare si dupa multe varificari ale bagajului, duminica dimineata la ora 9 am fost in fata Domului.
Cum am ajuns acolo, am auzit telefonul sunand si fara sa ma uit, am stiut ca e Catalin care va anunta ca intarzie. Am avut partial dreptate, in sensul ca era Catalin, care nu anunta ca intarzie, ci ca nu mai vine, caci si-a pierdut niste suruburi de la geanta de ghidon si ca nu mai sta fixa. Vrand-nevrand, m-am suit pe bicicleta si m-am indreptat spre el. Nu am plecat bine ca a sunat din nou telefonul. De data asta era Denisa care mi-a semnalat faptul ca mi-am uitat ambele bidoane de apa acasa. Am stabilit ca sa vina ea undeva pe parcurs, sa imi aduca bidoanele. Altfel ar fi trebuit sa fac eu cale intoarsa, lucru care nu prea se impaca bine cu moralul si asa afectat de problemele lui Catalin.
Dupa ce am reparat geanta lui Catalin si ne-am intalnit cu Denisa ca sa imi iau bidoanele de apa, am reusit totusi cu intarziere de o ora sa plecam la drum. Pentru ziua intai am avut de parcurs 120 de kilometri, pana la Nesslbach, in apropiere de Passau. Prognoza meteo anuntase intradevar ca duminica o sa fie vreme buna, dar in nici un caz nu ne-am asteptat sa fie atat de cald.
Dupa ce am trecut de Walhalla, a disparut si cea mai mica urma de umbra, drumul de biciclete mergand direct pe malul stang al Dunarii, printre campuri cultivate cu nimic sau grau.
Primul oras prin care am trecut a fost Straubing, dupa 50 de kilometri. Fiind deja ora pranzului si fiind extraordinar de cald afara am oprit putin la o terasa pentru un suc rece si apoi intr-un mic parc pentru a manca din ceea ce aveam la noi. Eu mai fusesem in Straubing, tot cu bicicleta asa ca mai vazusem cam ce era de vazut. Din acest motiv, si poate si datorita amortelii pricinuite de vremea caniculara, am plecat repede mai departe.
Nu dupa mult timp am oprit insa din nou. Cel mai probabil datorita seii, pe Catalin a inceput sa il doara spatele. Noroc ca am gasit o statie de autobuz, sa ne putem odihni la umbra.
Al doilea obiectiv al zilei a fost orasul Deggendorf, unde am ajuns in jur de ora 18:00. Fiind pe seara, orasul ni s-a parut mult mai viu, mai populat. Cat am stat noi pe o banca in centru, au inceput sa se adune norii. Totusi, spre norocul (sau ghinionul) nostru vantul i-a indepartat repede, asa ca ultimii kilometri ai zilei i-am pedalat tot sub un soare arzator cu rare portiuni umbrite.
Ajunsi in Nesslbach, cum nu era nimeni la receptie la camping, am plecat sa cautam un restaurant. Am avut noroc caci cel mai apropiat Gasthaus (casa de oaspeti) a fost la numai 200 de metri de camping.
Dupa masa ne-am intors la camping si cum nici de data aceasta nu era nimeni la receptie, am intrat cu gandul ca vom plati a doua zi. Pana ne-am intins corturile si ne-am spalat, afara s-a intunecat de-a binelea asa ca ne-am bagat repede la somn. Dormitul in sine a fost un chin. Dupa o zi petrecuta in plin soare m-am ales cu ceva arsuri, arsuri pe care nici crema de "after-plaja" nu prea le-a alinat. Totusi am avut inspiratia sa imi cumpar alt sac de dormit, bun pentru temperaturi mult mai scazute, asa ca macar nu am mai suferit de frig.
Ziua 2
Desi la 7 dimineata am fost in picioare amandoi, pana am reusit sa plecam s-a facut 9. Cum nici de dimineata nu a fost nimeni la receptia campingului, am plecat fara sa platim. Spre deosebire de ziua precedenta, a doua zi a fost mereu innorat asa ca soarele nu ne-a mai facut probleme.
La vreo 10 kilometri de Vilshofen a aparut pe marginea pistei de biciclete o piatra pe care scria "Eris". Nu am acordat prea mare atentie dar apoi au urmat altele printre care "Pluto", "Neptun" apoi "Uranus" si "Saturn". Apropiindu-ne de ultima, ne-am dat seama ca de fapt este o reprezentare la scara a sistemului nostru solar. Pe langa distantele dintre planete, chiar si dimensiunile planetelor erau la scara. Foarte interesant este ca langa Pamant era reprezentata chiar si Luna. Bineinteles ca ultimul a fost Soarele, lat cat bicicleta. Stiam ca in principiu Universul e mare, dar pana acum nu am avut deloc senzatia acestei marimi.
In Passau am ajuns la pranz. De aici Dunarea devine cu adevarat mare, intrucat chiar in centrul orasului Dunarea se uneste cu Inn-ul si cu Ils-ul. De aceea Passau-ul se mai numeste si "Orasul celor trei rauri". Cum vremea era foarte innorata si cum nici Catalin nu parea foarte vesel, ne-am plimbat putin prin centru si am plecat mai departe.
Dupa vreo 20 de kilometri am ajuns la granita dintre Germania si Austria. Granita este mult spus, caci singurul indiciu ca ceva se schimba a fost un indicator ruginit pe marginea aleii, care anunta ca acolo "Bavaria" (nu Germania!!!) se termina si ca incepe Austria. De asemenea scria ca trecerea granitei pe acolo se poate face numai pentru plimbaretii care nu trebuie controlati si numai intre orele 6 si 22.
Desi nu ma asteptam, imediat ce am trecut in Austria, parca intreg peisajul s-a schimbat. Casele si-au pierdut mansardele iar oamenii au devenit tot mai sobri. Adevarul e ca pe masura ce ne-am apropiat de Viena, traditionalul salut al biciclistilor a disparut aproape de tot, asa ca prima impresie referitoare la felul de a fi al oamenilor nu a fost doar o parere. Cum era de asteptat, odata cu trecerea in Austria a inceput si primul defileu. Cum culoarul sapat in stanca de Dunare s-a ingustat foarte mult, pista de biciclete a fost nevoita sa paraseasca malul si sa urce prin munte. In ansamblu catararea nu a fost foarte obositoare, desi a inceput chiar sa ploua marunt. Mai bine asa decat soarele arzator din ziua precedenta.
Ultimii kilometri au fost extraordinari de frumosi. Traseul oficial s-a intors pe malul Dunarii, serpuind de data aceasta impreuna prin defileu. Campingul la care planuisem se innoptam a fost ultimul dintr-o serie de 4, aflate relativ aproape unul de altul. Avand numai 95 de kilometri planificati pentru ziua a doua, am ajuns la destinatie destul de devreme, in jurul orei 6.
Aici, desi campingul era foarte mare, acritura-sefa-de-camping, ne-a indicat/obligat sa punem corturile intr-o zona cam lipsita de iarba, desi 5 metri mai incolo, era o iarba de iti venea sa te tavalesti prin ea. Se pare ca acel loc era rezervat pentru rulote. Cat am stat noi in campingul acriturii, bineinteles ca nu a venit nici o rulota. Este primul camping unde mi s-a spus exact unde sa pun cortul, pana acum, indicatia a fost ca il pot pune oriunde. In urma protestelor noastre, ne-a raspuns razand ca daca nu ne convine, ne putem lua banii si sa plecam.
Din pacate incepuse sa ploua, asa ca am hotarat sa ramanem. Rau am facut. Imediat ce am pus corturile si ne-am dus la dusuri, am observat ca nu au apa calda. Si fiind zona de munte, apa rece e ... rece. Dupa dusul fortat, am mai stat pe malul apei pana s-a intunecat, dupa care ne-am bagat in corturi si am adormit imediat. Ca si in noaptea precedenta m-am mai trezit doar din cauza arsurilor de pe umeri si a sforaitului lui Catalin. Desi a fost frig, noul sac de dormit si-a facut de minune treaba.
Ziua 3
Ne-am trezit dis-de-dimineata cu o foame de lup. Fiind deja extrem de nemultumiti de conditiile pe care ni le oferise campingul acriturii, nu am mai vrut sa cheltuim alti bani acolo asa ca dupa ce am strans tabara am plecat la drum, sa cautam undeva o terasa sa luam micul dejun. Spre ghinionul nostru, cautarea a durat mai bine de o ora, intrucat primul Gasthaus deschis l-am gasit dupa ora 10 in Pupping.
Ne-am luat fiecare cate o omleta mare si o cafea. Nu stiu daca omleta a fost foarte buna sau daca satisfactia ca nu i-am mai dat bani acriturii a fost foarte mare, cert este ca am plecat mai departe cu forte proaspete, foarte incantati de reusita noastra.
Pana in Linz am mers intins, fara opriri prea dese. Vremea a fost cu noi, osciland intre un cer senin si nori negri de furtuna. Intr-un final, s-a pus si ploaia, dar spre norocul nostru, ajunsesem deja in Linz. Desi parea ca va fi o ploaie lunga, a plouat exact cat sa ne odihnim noi, nu mai mult de 30 de minute. Imediat ce s-au raspandit norii am plecat la pas prin centrul Linz-ului.
Inca de cand am plecat din Regensburg, am observat ca domnul Catalin si-a montat portbagajul de la bicicleta veche la cea noua. In principiu nu ar fi trebuit sa fie nici o problema, numai ca bicicleta cea noua are frane pe disc si cea veche nu, asa ca portbagajul venea fix peste etrierul spate, impingandu-l peste disc, el mergand astfel infranat. Cum am plecat duminica si cum luni a fost zi de sarbatoare (deci peste tot inchis), marti cand am ajuns in Linz a fost prima ocazie sa gasim un Bauhaus deschis. Imediat ce am ajuns acolo am intrat sa ii cumpar niste suruburi mai lungi si multe saibe, de asa natura incat sa departez piciorul portbagajului de etrier. Intr-o ora totul a fost gata asa ca ne-am vazut de drum.
Abatandu-ne de la traseul gps-ului, ne-a luat ceva timp sa revenim la drum. Am colindat timp de vreo 2 ore printr-o zona industriala foarte circulata si chiar ne-am infundat de vreo doua ori. Intr-un final, dupa mult timp pierdut, am reusit sa ajungem la urmatorul obiectiv, si anume SolarCity, orasul ecologic de la marginea Linz-ului. Din pacate, in afara de multe panouri solare, nu am vazut nimic altceva. Cum era deja ora 4 si cum pana atunci nu facusem nici macar jumatate din distanta programata pentru ziua a treia, am plecat in viteza mai departe.
In urmatoarele doua ore am reusit sa recuperam ceva din timpul pierdut. Numai ca, dupa Au an der Donau (e o localitate) au aparut indicatoare cum ca intreg traseul Donauradweg este deviat deoarece se lucreaza. De voie de nevoie, a trebuit sa ne supunem si am inceput sa urmarim noul traseu. Devierea a fost destul de mare, peste 10 kilometri intrucat in 2003 aici au fost niste inundatii devastatoare astfel ca oamenii si-au facut dig. Practic au inconjurat o zona destul de mare cu un zid imens de ciment, lasand din loc in loc porti care la nevoie pot fi inchise.
Dupa ce traseul provizoriu ne-a deviat destul de mult, pentru ultimii kilometri ne-a adus inapoi la Dunare printr-un fel de delta, numai bine pentru a nu rata campingul din Grein. Spre deosebire de seara precedenta, aici am avut o surpriza placuta.
Campingul apartinea unei familii de romani. Dupa arhicunoscuta discutie "de unde sunteti-ce lucrati-ce naspa e Romania" am plantat corturile si am facut un dus fierbinte. In momentul in care am terminat, afara deja se intunecase, asa ca ne-am dus repede la culcare.
Ziua 4
La fel ca in zilele precedente, ne-am trezit tot la 7 dar de plecat nu am reusit sa plecam decat la 9. Chiar inainte sa plecam, proprietarul campingului ne-a spus ca mai departe drumul este iar deviat datorita digului asa ca e mai bine sa ne intoarcem 2 km si sa trecem podul pe malul celalalt. Desi este foarte frustrant sa faci cale intoarsa, am hotarat sa ii respectam sugestia. Bine am facut caci pe malul pe care am mers, drumul a serpuit in principal la marginea padurii, deci pe la umbra. Vremea a devenit din nou caniculara asa ca si consumul de apa a crescut. Noroc ca din loc in loc se gasesc izvoare (mai rar) sau bai de restaurante (mai des). Un lucru bun in Romania este ca la tara gasesti mereu fantani. Aici ai mereu sentimentul ca poti ramane fara apa cand ai mai mare nevoie de ea.
La pranz am ajuns in Melk. Am vizitat repede la pas centrul orasului apoi am urcat la Stift (un fel de manastire). De acolo, am coborat in oras si am facut o pauza de "alimentare" la un EuroSpar (supermarket).
Portiunea urmatoare, intre Melk si Krems, a fost una din cele mai pitoresti regiuni prin care am trecut. Cu multe vii, cu multi pomi fructiferi si cu case in stil mediteranean, regiunea a semanat mai mult cu Toscana decat cu Austria. In mare parte pista de biciclete a urmarit fie malul Dunarii, fie s-a desprins ca sa lase loc livezilor si viilor, apoi satelor cu case frumos colorate. A fost o adevarata placere sa pedalez printr-o asa zona.
Ca sa ajungem in Krems an der Donau a trebuit sa deviem de la traseu. Am trecut un pod vechi de metal care semana cu podurile de cale ferata din Romania, apoi am mers prin oras, pana in centru. Centrul vechi al Krems-ului arata cam cum imi imaginez eu ca va arata Lipscaniul nostru, cand il vor termina de reabilitat. Dupa o pauza scurta, am refacut drumul spre pod, dar pe o strada paralela.
Ultimii 30 de kilometri i-am mers snur. Desi putin obositi si din nou prajiti de soare, drumul impecabil si apusul la care am asistat mergand pe malul Dunarii ne-au facut sa uitam si sa ne bucuram de momente. Chiar la final, inainte de a ajunge la camping am trecut pe langa o fosta termocentrala transformata in centrala solara. Sus, langa turn, avea un panou pe care erau afisate informatii de genul capacitatii produse sau cantitatii de CO2 salvate.
Ne-am oprit dupa 125 de kilometri, la numai 50 de kilometri de Viena. Dupa dusul de rigoare, intrucat restaurantul era deja inchis, ne-am bagat la somn. Din pacate Catalin a sforait toata noaptea asa ca am dormit iar in reprize.
Ziua 5
Desi mai ramasesera doar 50 de kilometri, pentru a avea mai mult timp de vizitat Viena, am hotarat sa plecam de la camping si mai de dimineata. Din pacate, desi ne-am trezit cu o ora mai devreme, la 6, tot la 9 am plecat. Si o data plecati la drum, desi odihnit, Catalin nu a avut deloc spor. Mai mult ne-am odihnit decat sa pedalam. E uimitor cat de incet se misca Catalin cand isi pierde concentrarea.
La 20 de kilometri de locul de campare se afla Tulln an der Donau. E un orasel micut asa ca nu am zabovit prea mult si ne-am indreptat din nou catre malul Dunarii pentru sprintul final de 30 de kilometri pana in Viena.
Nu dupa mult timp, a inceput sa se zareasca la orizont cartierul de business al Vienei. Pe masura ce ne-am apropiat am trecut de pe malul stang al Dunarii pe insula din Viena ce desparte Dunarea de canalul Dunarii. Apoi am trecut podul peste canal si pe langa intrarea in parcul Prater am ajuns in centrul vechi al orasului.
Trebuie sa recunosc ca am fost putin dezamagit. Nu mai fusesem niciodata in centrul Vienei asa ca imaginea mea de capitala a imperiul Austro-Ungar nu prea a coincis cu ceea ce am gasit. Frumos, nimic de spus, dar parca a lipsit ceva. Nu stiu, poate din cauza traficului sau a aglomeratiei de turisti dar parca i-a lipsit stralucirea pe care mi-o imaginasem eu.
Catedrala Sf. Stefan era in restaurare asa ca a trebuit sa ne multumim cu acele cearsafuri puse peste cladiri, cu imaginea cladirii, care mascheaza muncitorii ce lucreaza la restaurare. Restul zilei l-am petrecut mergand la pas pe diferite stradute mai circulate sau nu, prin parcuri cu multa umbra, verdeata si multe banci.
Cladirile simbol ale Vienei au reusit totusi sa mai stearga din dezamagirea initiala. Dupa ce am vazut cladirea Primariei si cea a Parlamentului am continuat pe ringul orasului spre Opera, Teatru si Muzee.
Din centrul vechi, ne-am suit iar pe biciclete si prin oras, am mers spre castelul Schönbrunn. Acolo am ajuns printr-un trafic infernal ca de Bucuresti, ce-i drept, cu soferi putin mai civilizati. Castelul si curtea interioara sunt impresionante, singurul lucru care nu mi-a placut fiind numarul mare de turisti.
In schimb, celalalt castel celebru al Vienei, Belvedere, este mult mai frumos. Ca sa ajungem la el, a trebuit sa tranzitam Viena din Vest in Est, printr-un trafic la fel de sufocant. Oricum, gradina interioara si panorama oferita de peisajul in sine al castelului a meritat tot efortul.
Cum Belvedere a fost ultimul obiectiv ce il aveam de vizitat, de acolo ne-am indreptat spre nordul orasului la campingul unde urma sa innoptam. Prin parcul Prater, am trecut podul peste canal si peste Dunare pe o pista special amenajata pe sub autostrada si am ajuns la camping dupa ora 8, dupa 90 de kilometri parcursi, dintre care 40 numai in Viena.
Fiind tarziu, evident ca nu am gasit pe nimeni la receptie asa ca efectiv ne-am instalat. Nu am vazut niciodata pana acum un camping atat de populat. Desi destul de mare, in zona pentru corturi, nu am mai gasit nici un colt liber asa ca ne-am montat corturile in mijloc. Vecini cu noi a fost si un grup de romani, iubitori de muzica "Gutziana" asa ca am incercat sa nu atragem atentia asupra noastra. Din nefericire, noaptea nu a fost foarte linistita intrucat atat "ai nostrii" cat si alti vorbitori de limbi est-europene au petrecut in jurul corturilor pana dimineata. Pentru mine, oricum nu a contat prea mult, intrucat cu mici exceptii, am dormit dus.
Ziua 6
Cum trenul nostru pleca la ora 7 din Viena, si cum pana la gara mai aveam cam 11 kilometri, ne-am trezit ca sa strangem tabara la 5. Norocul nostru a fost ca a batut vantul toata noaptea, asa ca dimineata corturile au fost perfect uscate, fara urma de apa de la condens.
Am strans repede tabara si am pornit spre gara, tocmai cand rasarea soarele. Intotdeauna mi-a placut sa urmaresc rasaritul soarelui. Imaginea lui aparand undeva in departare, combinata cu aerul proaspat al diminetii imi da mereu impresia ca ceva important se petrece.
Am ajuns in gara numai bine ca sa mancam ceva, sa dam bicicletele la vagonul special si sa ne urcam in tren. Cum era programat, la 7:20 trenul a parasit Viena.
De cand am ajuns in Viena, am tot cautat un loc, un simbol, care sa imi dea sentimentul ca am reusit sa duc la bun sfarsit ceea ce mi-am propus. Initial am crezut ca imaginea Domului sau a castelului Schönbrunn imi vor da acea senzatie, dar nu a fost asa.
Fiind deja dimineata zilei in care plecam din Viena imi era teama ca am sa pierd acel moment. De cand am plecat din Donaueschingen am avut mereu impresia ca ceva extraordinar se intampla si voiam un final la fel de extraordinar.
Apoi, fara sa imi dau seama, in timp ce ma oprisem sa iau o gura de apa, am privit inapoi spre Dunare. In acel moment, dintr-o data am realizat ca asta a fost. Aici se sfarseste calatoria mea si acum ma intorc acasa. Ca sa ajung aici am pedalat 1000 de kilometri, in 9 zile. Am plecat de la un parau pe care il poti trece fara sa te uzi si am ajuns la un fluviu in toata regula. Si cat mai e mai departe! Cat am planuit excursia mi-am imaginat mereu cum va fi cand voi fi reusit sa termin, dar nimic din ceea ce mi-am imaginat nu se compara cu ceea ce simti cand esti cu adevarat in fata faptului implinit. E greu sa descrii in cuvinte. E uimitor ce poti face daca vrei!
Acum un an, cand mi-am ales ca tel pentru serviciu sa ajung la Viena pe bicicleta, urmarind cursul Dunarii, nu aveam nici cea mai mica idee ce va inseamna asta. Cea mai lunga excursie in care fusesem pana atunci a fost cea facuta in facultate cu Mircea si Cezar, in Parang. Acum insa a fost cu totul altfel. Una este sa stii ca trebuie sa pedalezi toata ziua si alta este sa stii ca trebuie sa pedalezi toata ziua si zilele urmatoare. Trebuie sa te educi putin, ca sa fi capabil sa intri intr-o zona in care creierul tau sa nu mai perceapa evetualele probleme legate de soarele arzator, de ploaia care cade peste tine sau de durerile pricinuite de sa. Daca ai nivelul de entuziasm pe care l-am avut eu la plecare, sa ajungi in acea zona de concentrare este floare la ureche.
Daca prima etapa a excursiei, de la izvoarele Dunarii la Regensburg am parcurs-o singur, pentru cea de-a a doua etapa, l-am avut ca partener de drum pe Catalin. Pe langa partile bune ale faptului in sine de a nu calatori singur, nefiind liber sa urmez ritmul si nivelul meu de concentrare pot spune ca mi-a afectat intr-o oarecare masura impresia generala asupra excursiei. Cu siguranta Catalin nu a impartasit acelasi entuziasm ca si mine.
Ziua 1
Dupa lungi discutii in ceea ce priveste perioada in care sa plecam, in mare parte datorate vremii, am ales ca zi de start duminica, 12 Iunie 2011. Simbolic, am ales ca locul de intalnire sa fie esplanada din fata Domului din Regensburg. Asa ca, dupa toate pragatirile necesare si dupa multe varificari ale bagajului, duminica dimineata la ora 9 am fost in fata Domului.
Cum am ajuns acolo, am auzit telefonul sunand si fara sa ma uit, am stiut ca e Catalin care va anunta ca intarzie. Am avut partial dreptate, in sensul ca era Catalin, care nu anunta ca intarzie, ci ca nu mai vine, caci si-a pierdut niste suruburi de la geanta de ghidon si ca nu mai sta fixa. Vrand-nevrand, m-am suit pe bicicleta si m-am indreptat spre el. Nu am plecat bine ca a sunat din nou telefonul. De data asta era Denisa care mi-a semnalat faptul ca mi-am uitat ambele bidoane de apa acasa. Am stabilit ca sa vina ea undeva pe parcurs, sa imi aduca bidoanele. Altfel ar fi trebuit sa fac eu cale intoarsa, lucru care nu prea se impaca bine cu moralul si asa afectat de problemele lui Catalin.
Dupa ce am reparat geanta lui Catalin si ne-am intalnit cu Denisa ca sa imi iau bidoanele de apa, am reusit totusi cu intarziere de o ora sa plecam la drum. Pentru ziua intai am avut de parcurs 120 de kilometri, pana la Nesslbach, in apropiere de Passau. Prognoza meteo anuntase intradevar ca duminica o sa fie vreme buna, dar in nici un caz nu ne-am asteptat sa fie atat de cald.
Dupa ce am trecut de Walhalla, a disparut si cea mai mica urma de umbra, drumul de biciclete mergand direct pe malul stang al Dunarii, printre campuri cultivate cu nimic sau grau.
Primul oras prin care am trecut a fost Straubing, dupa 50 de kilometri. Fiind deja ora pranzului si fiind extraordinar de cald afara am oprit putin la o terasa pentru un suc rece si apoi intr-un mic parc pentru a manca din ceea ce aveam la noi. Eu mai fusesem in Straubing, tot cu bicicleta asa ca mai vazusem cam ce era de vazut. Din acest motiv, si poate si datorita amortelii pricinuite de vremea caniculara, am plecat repede mai departe.
Nu dupa mult timp am oprit insa din nou. Cel mai probabil datorita seii, pe Catalin a inceput sa il doara spatele. Noroc ca am gasit o statie de autobuz, sa ne putem odihni la umbra.
Al doilea obiectiv al zilei a fost orasul Deggendorf, unde am ajuns in jur de ora 18:00. Fiind pe seara, orasul ni s-a parut mult mai viu, mai populat. Cat am stat noi pe o banca in centru, au inceput sa se adune norii. Totusi, spre norocul (sau ghinionul) nostru vantul i-a indepartat repede, asa ca ultimii kilometri ai zilei i-am pedalat tot sub un soare arzator cu rare portiuni umbrite.
Ajunsi in Nesslbach, cum nu era nimeni la receptie la camping, am plecat sa cautam un restaurant. Am avut noroc caci cel mai apropiat Gasthaus (casa de oaspeti) a fost la numai 200 de metri de camping.
Dupa masa ne-am intors la camping si cum nici de data aceasta nu era nimeni la receptie, am intrat cu gandul ca vom plati a doua zi. Pana ne-am intins corturile si ne-am spalat, afara s-a intunecat de-a binelea asa ca ne-am bagat repede la somn. Dormitul in sine a fost un chin. Dupa o zi petrecuta in plin soare m-am ales cu ceva arsuri, arsuri pe care nici crema de "after-plaja" nu prea le-a alinat. Totusi am avut inspiratia sa imi cumpar alt sac de dormit, bun pentru temperaturi mult mai scazute, asa ca macar nu am mai suferit de frig.
Ziua 2
Desi la 7 dimineata am fost in picioare amandoi, pana am reusit sa plecam s-a facut 9. Cum nici de dimineata nu a fost nimeni la receptia campingului, am plecat fara sa platim. Spre deosebire de ziua precedenta, a doua zi a fost mereu innorat asa ca soarele nu ne-a mai facut probleme.
La vreo 10 kilometri de Vilshofen a aparut pe marginea pistei de biciclete o piatra pe care scria "Eris". Nu am acordat prea mare atentie dar apoi au urmat altele printre care "Pluto", "Neptun" apoi "Uranus" si "Saturn". Apropiindu-ne de ultima, ne-am dat seama ca de fapt este o reprezentare la scara a sistemului nostru solar. Pe langa distantele dintre planete, chiar si dimensiunile planetelor erau la scara. Foarte interesant este ca langa Pamant era reprezentata chiar si Luna. Bineinteles ca ultimul a fost Soarele, lat cat bicicleta. Stiam ca in principiu Universul e mare, dar pana acum nu am avut deloc senzatia acestei marimi.
In Passau am ajuns la pranz. De aici Dunarea devine cu adevarat mare, intrucat chiar in centrul orasului Dunarea se uneste cu Inn-ul si cu Ils-ul. De aceea Passau-ul se mai numeste si "Orasul celor trei rauri". Cum vremea era foarte innorata si cum nici Catalin nu parea foarte vesel, ne-am plimbat putin prin centru si am plecat mai departe.
Dupa vreo 20 de kilometri am ajuns la granita dintre Germania si Austria. Granita este mult spus, caci singurul indiciu ca ceva se schimba a fost un indicator ruginit pe marginea aleii, care anunta ca acolo "Bavaria" (nu Germania!!!) se termina si ca incepe Austria. De asemenea scria ca trecerea granitei pe acolo se poate face numai pentru plimbaretii care nu trebuie controlati si numai intre orele 6 si 22.
Desi nu ma asteptam, imediat ce am trecut in Austria, parca intreg peisajul s-a schimbat. Casele si-au pierdut mansardele iar oamenii au devenit tot mai sobri. Adevarul e ca pe masura ce ne-am apropiat de Viena, traditionalul salut al biciclistilor a disparut aproape de tot, asa ca prima impresie referitoare la felul de a fi al oamenilor nu a fost doar o parere. Cum era de asteptat, odata cu trecerea in Austria a inceput si primul defileu. Cum culoarul sapat in stanca de Dunare s-a ingustat foarte mult, pista de biciclete a fost nevoita sa paraseasca malul si sa urce prin munte. In ansamblu catararea nu a fost foarte obositoare, desi a inceput chiar sa ploua marunt. Mai bine asa decat soarele arzator din ziua precedenta.
Ultimii kilometri au fost extraordinari de frumosi. Traseul oficial s-a intors pe malul Dunarii, serpuind de data aceasta impreuna prin defileu. Campingul la care planuisem se innoptam a fost ultimul dintr-o serie de 4, aflate relativ aproape unul de altul. Avand numai 95 de kilometri planificati pentru ziua a doua, am ajuns la destinatie destul de devreme, in jurul orei 6.
Aici, desi campingul era foarte mare, acritura-sefa-de-camping, ne-a indicat/obligat sa punem corturile intr-o zona cam lipsita de iarba, desi 5 metri mai incolo, era o iarba de iti venea sa te tavalesti prin ea. Se pare ca acel loc era rezervat pentru rulote. Cat am stat noi in campingul acriturii, bineinteles ca nu a venit nici o rulota. Este primul camping unde mi s-a spus exact unde sa pun cortul, pana acum, indicatia a fost ca il pot pune oriunde. In urma protestelor noastre, ne-a raspuns razand ca daca nu ne convine, ne putem lua banii si sa plecam.
Din pacate incepuse sa ploua, asa ca am hotarat sa ramanem. Rau am facut. Imediat ce am pus corturile si ne-am dus la dusuri, am observat ca nu au apa calda. Si fiind zona de munte, apa rece e ... rece. Dupa dusul fortat, am mai stat pe malul apei pana s-a intunecat, dupa care ne-am bagat in corturi si am adormit imediat. Ca si in noaptea precedenta m-am mai trezit doar din cauza arsurilor de pe umeri si a sforaitului lui Catalin. Desi a fost frig, noul sac de dormit si-a facut de minune treaba.
Ziua 3
Ne-am trezit dis-de-dimineata cu o foame de lup. Fiind deja extrem de nemultumiti de conditiile pe care ni le oferise campingul acriturii, nu am mai vrut sa cheltuim alti bani acolo asa ca dupa ce am strans tabara am plecat la drum, sa cautam undeva o terasa sa luam micul dejun. Spre ghinionul nostru, cautarea a durat mai bine de o ora, intrucat primul Gasthaus deschis l-am gasit dupa ora 10 in Pupping.
Ne-am luat fiecare cate o omleta mare si o cafea. Nu stiu daca omleta a fost foarte buna sau daca satisfactia ca nu i-am mai dat bani acriturii a fost foarte mare, cert este ca am plecat mai departe cu forte proaspete, foarte incantati de reusita noastra.
Pana in Linz am mers intins, fara opriri prea dese. Vremea a fost cu noi, osciland intre un cer senin si nori negri de furtuna. Intr-un final, s-a pus si ploaia, dar spre norocul nostru, ajunsesem deja in Linz. Desi parea ca va fi o ploaie lunga, a plouat exact cat sa ne odihnim noi, nu mai mult de 30 de minute. Imediat ce s-au raspandit norii am plecat la pas prin centrul Linz-ului.
Inca de cand am plecat din Regensburg, am observat ca domnul Catalin si-a montat portbagajul de la bicicleta veche la cea noua. In principiu nu ar fi trebuit sa fie nici o problema, numai ca bicicleta cea noua are frane pe disc si cea veche nu, asa ca portbagajul venea fix peste etrierul spate, impingandu-l peste disc, el mergand astfel infranat. Cum am plecat duminica si cum luni a fost zi de sarbatoare (deci peste tot inchis), marti cand am ajuns in Linz a fost prima ocazie sa gasim un Bauhaus deschis. Imediat ce am ajuns acolo am intrat sa ii cumpar niste suruburi mai lungi si multe saibe, de asa natura incat sa departez piciorul portbagajului de etrier. Intr-o ora totul a fost gata asa ca ne-am vazut de drum.
Abatandu-ne de la traseul gps-ului, ne-a luat ceva timp sa revenim la drum. Am colindat timp de vreo 2 ore printr-o zona industriala foarte circulata si chiar ne-am infundat de vreo doua ori. Intr-un final, dupa mult timp pierdut, am reusit sa ajungem la urmatorul obiectiv, si anume SolarCity, orasul ecologic de la marginea Linz-ului. Din pacate, in afara de multe panouri solare, nu am vazut nimic altceva. Cum era deja ora 4 si cum pana atunci nu facusem nici macar jumatate din distanta programata pentru ziua a treia, am plecat in viteza mai departe.
In urmatoarele doua ore am reusit sa recuperam ceva din timpul pierdut. Numai ca, dupa Au an der Donau (e o localitate) au aparut indicatoare cum ca intreg traseul Donauradweg este deviat deoarece se lucreaza. De voie de nevoie, a trebuit sa ne supunem si am inceput sa urmarim noul traseu. Devierea a fost destul de mare, peste 10 kilometri intrucat in 2003 aici au fost niste inundatii devastatoare astfel ca oamenii si-au facut dig. Practic au inconjurat o zona destul de mare cu un zid imens de ciment, lasand din loc in loc porti care la nevoie pot fi inchise.
Dupa ce traseul provizoriu ne-a deviat destul de mult, pentru ultimii kilometri ne-a adus inapoi la Dunare printr-un fel de delta, numai bine pentru a nu rata campingul din Grein. Spre deosebire de seara precedenta, aici am avut o surpriza placuta.
Campingul apartinea unei familii de romani. Dupa arhicunoscuta discutie "de unde sunteti-ce lucrati-ce naspa e Romania" am plantat corturile si am facut un dus fierbinte. In momentul in care am terminat, afara deja se intunecase, asa ca ne-am dus repede la culcare.
Ziua 4
La fel ca in zilele precedente, ne-am trezit tot la 7 dar de plecat nu am reusit sa plecam decat la 9. Chiar inainte sa plecam, proprietarul campingului ne-a spus ca mai departe drumul este iar deviat datorita digului asa ca e mai bine sa ne intoarcem 2 km si sa trecem podul pe malul celalalt. Desi este foarte frustrant sa faci cale intoarsa, am hotarat sa ii respectam sugestia. Bine am facut caci pe malul pe care am mers, drumul a serpuit in principal la marginea padurii, deci pe la umbra. Vremea a devenit din nou caniculara asa ca si consumul de apa a crescut. Noroc ca din loc in loc se gasesc izvoare (mai rar) sau bai de restaurante (mai des). Un lucru bun in Romania este ca la tara gasesti mereu fantani. Aici ai mereu sentimentul ca poti ramane fara apa cand ai mai mare nevoie de ea.
La pranz am ajuns in Melk. Am vizitat repede la pas centrul orasului apoi am urcat la Stift (un fel de manastire). De acolo, am coborat in oras si am facut o pauza de "alimentare" la un EuroSpar (supermarket).
Portiunea urmatoare, intre Melk si Krems, a fost una din cele mai pitoresti regiuni prin care am trecut. Cu multe vii, cu multi pomi fructiferi si cu case in stil mediteranean, regiunea a semanat mai mult cu Toscana decat cu Austria. In mare parte pista de biciclete a urmarit fie malul Dunarii, fie s-a desprins ca sa lase loc livezilor si viilor, apoi satelor cu case frumos colorate. A fost o adevarata placere sa pedalez printr-o asa zona.
Ca sa ajungem in Krems an der Donau a trebuit sa deviem de la traseu. Am trecut un pod vechi de metal care semana cu podurile de cale ferata din Romania, apoi am mers prin oras, pana in centru. Centrul vechi al Krems-ului arata cam cum imi imaginez eu ca va arata Lipscaniul nostru, cand il vor termina de reabilitat. Dupa o pauza scurta, am refacut drumul spre pod, dar pe o strada paralela.
Ultimii 30 de kilometri i-am mers snur. Desi putin obositi si din nou prajiti de soare, drumul impecabil si apusul la care am asistat mergand pe malul Dunarii ne-au facut sa uitam si sa ne bucuram de momente. Chiar la final, inainte de a ajunge la camping am trecut pe langa o fosta termocentrala transformata in centrala solara. Sus, langa turn, avea un panou pe care erau afisate informatii de genul capacitatii produse sau cantitatii de CO2 salvate.
Ne-am oprit dupa 125 de kilometri, la numai 50 de kilometri de Viena. Dupa dusul de rigoare, intrucat restaurantul era deja inchis, ne-am bagat la somn. Din pacate Catalin a sforait toata noaptea asa ca am dormit iar in reprize.
Ziua 5
Desi mai ramasesera doar 50 de kilometri, pentru a avea mai mult timp de vizitat Viena, am hotarat sa plecam de la camping si mai de dimineata. Din pacate, desi ne-am trezit cu o ora mai devreme, la 6, tot la 9 am plecat. Si o data plecati la drum, desi odihnit, Catalin nu a avut deloc spor. Mai mult ne-am odihnit decat sa pedalam. E uimitor cat de incet se misca Catalin cand isi pierde concentrarea.
La 20 de kilometri de locul de campare se afla Tulln an der Donau. E un orasel micut asa ca nu am zabovit prea mult si ne-am indreptat din nou catre malul Dunarii pentru sprintul final de 30 de kilometri pana in Viena.
Nu dupa mult timp, a inceput sa se zareasca la orizont cartierul de business al Vienei. Pe masura ce ne-am apropiat am trecut de pe malul stang al Dunarii pe insula din Viena ce desparte Dunarea de canalul Dunarii. Apoi am trecut podul peste canal si pe langa intrarea in parcul Prater am ajuns in centrul vechi al orasului.
Trebuie sa recunosc ca am fost putin dezamagit. Nu mai fusesem niciodata in centrul Vienei asa ca imaginea mea de capitala a imperiul Austro-Ungar nu prea a coincis cu ceea ce am gasit. Frumos, nimic de spus, dar parca a lipsit ceva. Nu stiu, poate din cauza traficului sau a aglomeratiei de turisti dar parca i-a lipsit stralucirea pe care mi-o imaginasem eu.
Catedrala Sf. Stefan era in restaurare asa ca a trebuit sa ne multumim cu acele cearsafuri puse peste cladiri, cu imaginea cladirii, care mascheaza muncitorii ce lucreaza la restaurare. Restul zilei l-am petrecut mergand la pas pe diferite stradute mai circulate sau nu, prin parcuri cu multa umbra, verdeata si multe banci.
Cladirile simbol ale Vienei au reusit totusi sa mai stearga din dezamagirea initiala. Dupa ce am vazut cladirea Primariei si cea a Parlamentului am continuat pe ringul orasului spre Opera, Teatru si Muzee.
Din centrul vechi, ne-am suit iar pe biciclete si prin oras, am mers spre castelul Schönbrunn. Acolo am ajuns printr-un trafic infernal ca de Bucuresti, ce-i drept, cu soferi putin mai civilizati. Castelul si curtea interioara sunt impresionante, singurul lucru care nu mi-a placut fiind numarul mare de turisti.
In schimb, celalalt castel celebru al Vienei, Belvedere, este mult mai frumos. Ca sa ajungem la el, a trebuit sa tranzitam Viena din Vest in Est, printr-un trafic la fel de sufocant. Oricum, gradina interioara si panorama oferita de peisajul in sine al castelului a meritat tot efortul.
Cum Belvedere a fost ultimul obiectiv ce il aveam de vizitat, de acolo ne-am indreptat spre nordul orasului la campingul unde urma sa innoptam. Prin parcul Prater, am trecut podul peste canal si peste Dunare pe o pista special amenajata pe sub autostrada si am ajuns la camping dupa ora 8, dupa 90 de kilometri parcursi, dintre care 40 numai in Viena.
Fiind tarziu, evident ca nu am gasit pe nimeni la receptie asa ca efectiv ne-am instalat. Nu am vazut niciodata pana acum un camping atat de populat. Desi destul de mare, in zona pentru corturi, nu am mai gasit nici un colt liber asa ca ne-am montat corturile in mijloc. Vecini cu noi a fost si un grup de romani, iubitori de muzica "Gutziana" asa ca am incercat sa nu atragem atentia asupra noastra. Din nefericire, noaptea nu a fost foarte linistita intrucat atat "ai nostrii" cat si alti vorbitori de limbi est-europene au petrecut in jurul corturilor pana dimineata. Pentru mine, oricum nu a contat prea mult, intrucat cu mici exceptii, am dormit dus.
Ziua 6
Cum trenul nostru pleca la ora 7 din Viena, si cum pana la gara mai aveam cam 11 kilometri, ne-am trezit ca sa strangem tabara la 5. Norocul nostru a fost ca a batut vantul toata noaptea, asa ca dimineata corturile au fost perfect uscate, fara urma de apa de la condens.
Am strans repede tabara si am pornit spre gara, tocmai cand rasarea soarele. Intotdeauna mi-a placut sa urmaresc rasaritul soarelui. Imaginea lui aparand undeva in departare, combinata cu aerul proaspat al diminetii imi da mereu impresia ca ceva important se petrece.
Am ajuns in gara numai bine ca sa mancam ceva, sa dam bicicletele la vagonul special si sa ne urcam in tren. Cum era programat, la 7:20 trenul a parasit Viena.
* * *
De cand am ajuns in Viena, am tot cautat un loc, un simbol, care sa imi dea sentimentul ca am reusit sa duc la bun sfarsit ceea ce mi-am propus. Initial am crezut ca imaginea Domului sau a castelului Schönbrunn imi vor da acea senzatie, dar nu a fost asa.
Fiind deja dimineata zilei in care plecam din Viena imi era teama ca am sa pierd acel moment. De cand am plecat din Donaueschingen am avut mereu impresia ca ceva extraordinar se intampla si voiam un final la fel de extraordinar.
Apoi, fara sa imi dau seama, in timp ce ma oprisem sa iau o gura de apa, am privit inapoi spre Dunare. In acel moment, dintr-o data am realizat ca asta a fost. Aici se sfarseste calatoria mea si acum ma intorc acasa. Ca sa ajung aici am pedalat 1000 de kilometri, in 9 zile. Am plecat de la un parau pe care il poti trece fara sa te uzi si am ajuns la un fluviu in toata regula. Si cat mai e mai departe! Cat am planuit excursia mi-am imaginat mereu cum va fi cand voi fi reusit sa termin, dar nimic din ceea ce mi-am imaginat nu se compara cu ceea ce simti cand esti cu adevarat in fata faptului implinit. E greu sa descrii in cuvinte. E uimitor ce poti face daca vrei!
Oare cum va fi cand voi fi ajuns la Sulina, in Romania?!
10 comentarii:
nu stiu ce "alti vorbitori de limbi est-europene" ai auzit tu, ca eu toata seara am auzit doar doi americani enervanti care vorbeau foarte tare .. in Engleza :P
anyway, frumoasa "excurisie", daca va fi vreo data viitoare, voi veni mai bine pregatit :P
prima data m-am uitat la poze ...foarte faine pozele !
a doua oara am cetit ce ai scris....bah da le ai cu condeiu :))....sa sti ca ai reusit sa ma sensibilizezi un pic :)
a treie oara urmeaza sa ma uit la film.
Per total o experienta pe care nu o sa o uitati toata viata, si presimt ca nu e ultima! Bafta in continuare !
@Catalin: Pai tu dormeai dus probabil, ca sforaiai de tremura campingul. Normal ca nu i-ai auzit! :)
Moral trebuie sa fi mai bine pregatit. Fizic, ai facut fata fara probleme.
@Cristi: Multam. Filmul e cam lung (45 min) dar eu zic ca a iesit fain.
buuueeeeeeeeyyy ce fain e filmu ! e aproape 1 noaptea da nu m-am putut opri decat cand s-o terminat ...exclent!
Muzica excelenta ! actorii idem...de peisaje ...n-am cuvinte ! regia jos palaria ;)
Mersi, am muncit ceva la el!
Tare mișto și congrats pentru trip. Pe 10 Iunie, acum 2 ani am făcut și eu o nebunie similară: Passau - Viena ;)
Multam! Si mai departe, Viena - Severin?
Foarte fain! Ati avut ce pedala, nu gluma, si e fain ca ati reusit sa ajungeti cu bine la capat. Felicitari! ;)
felicitari baieti. eu sunt curios cat a costat toata distractia. daca se poate cu ceva amanunte.
Excluzand cheltuielile facute inainte de drum (echipament) cam astea ar fi:
Pentru prima parte, de la Donaueschingen la Regensburg:
- 46€ tren;
- 22€ campinguri (10+5+0+7);
- 12€ mancare;
TOTAL: 80€
Pentru a doua parte, de la Regensburg la Viena:
- 23€ campinguri (0+8+8+7+0);
- 30€ mancare;
- 42€ tren;
TOTAL: 95€
0€ la campinguri inseamna ca, din diverse motive, nu am gasit pe nimeni caruia sa ii platim.
Trimiteți un comentariu